frunte

Axa are, ca orice cruce, un cui în mijloc — locul unde brațele se ating, și fără de care se prăbușesc amândouă. La cruce, cuiul a fost Cârstovul. La dinainte, cuiul e un os pe care-l porți între ochi și păr, și din care pleacă amândouă drumurile: cel care întâmpină (providența) și cel care osândește (prejudecata). Aici, la etete — pe nicovală, nu în inimă, nici sub lamă — o luăm de la locul unde cele două drumuri sunt încă unul.

I · osul din mijloc

Numele nodului, scris cu numele axei

Fruntea e partea care intră prima. Dicționarul o spune fără să bage de seamă ce spune: la animal, fruntea e „partea dinainte a capului”. Adică numele nodului e definit cu numele axei. Fruntea este partea dinainte. Cel care merge înainte merge cu fruntea. Cel care se pune împotrivă se pune tot cu ea. Un os, două drumuri.

II · trei limbi, o frunte

Ce scoate numai săpătura

Latina a numit partea din față ante. Greaca a numit-o anti. Amândouă dintr-o singură rădăcină — *h₂ent- — care însemna tocmai fruntea. Româna are însă cuvântul ei pentru ea, din cu totul alt izvor, latinescul frons, frontem: frunte.

Trei limbi, trei cuvinte fără rudenie între ele, și toate arată spre aceeași palmă de os deasupra ochilor. Iar culmea: fiecare face, singură, același drum de la ea. Ante („înainte”) se răsucește în anti („împotrivă”). Și frunte („fața”) se răsucește în a înfrunta — „a arunca în față, a sfida, a face afront”, spune dicționarul, din veacul al XVII-lea. Două izvoare care nu se cunosc, același gest: partea din față se face înfruntare.

Trei limbi n-au căzut la învoială. Au căzut la aceeași frunte.

III · fruntea și frontul

Un cuvânt care s-a dedublat singur

Ba chiar în română, cuvântul s-a despicat în două. Din același frontem avem și moștenitul frunte, și împrumutatul front — dubletul lui. Fruntea capului și frontul de luptă sunt același cuvânt latin. Fața întoarsă spre lume și fața întoarsă spre dușman — una singură.

Și restul neamului spune la fel: fruntaș e și „crema, elita, cel mai de seamă”, și gradul din capul rândului în oaste; fruntarul e pragul de sus al ușii — fruntea casei, cea dintâi peste prag; iar „în fruntea” a orice înseamnă în capul lui. Peste tot, fruntea = cel dintâi, cel din față.

IV · fruntea pe care scrie timpul

Și spațiul, și vremea, pe același os

Până aici, spațiul: fruntea care merge întâi. Dar fruntea poartă și timpul — pe ea îl scrie. Cutele, brazdele: anii își sapă „dinainte”-le pe frunte, la vedere. Îți porți trecutul pe față.

Și tot pe frunte stă munca. Cu sudoarea frunții se face pâinea — și se face lucrul de pe bancul de la etete: fruntea plecată peste piesă, peste piatră, peste rând. Osul care merge întâi în muncă, cum merge întâi în încăpere. De aceea nodul ăsta stă bine aici, pe nicovală: fruntea e unealta dinaintea tuturor uneltelor.

V · fruntea sus, fruntea plecată

Osia nu alege pentru tine

Fruntea nu hotărăște singură încotro. E doar cuiul; aplecarea o dai tu — și ea aprinde un braț sau altul:

Aceeași frunte. „Cu fruntea-n țărână conacele cad”, scria unul; cu fruntea sus, omul stă. Toată osia satului trece prin palma asta de os — de la providență la prejudecată, de la smerenie la înfruntare. Un singur loc, din care pornesc toate.

Fruntea nu alege pentru tine.
Se apleacă — atât.
Încotro, și ca să faci ce, rămâne treaba mâinilor tale.